Lansare la de carte la Librăria Humanitas Galaţi, vineri 13 ianuarie, ora 19,00. Florin Chirculescu, „Solomonarul”, Editura Nemira, Bucureşti, 2022
Florin Chirculescu (de profesie chirurg toracic) s-a născut la Bucureşti în 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista SF JSF. A câştigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul ”Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine”, tipărit la aceeaşi editură. De-a lungul anilor, au urmat alte distincţii. A colaborat cu varii ziare şi reviste, unde a publicat nuvele şi povestiri, şi a fost redactor-şef al revistei Nautilus. Cu pseudonim a semnat volumele: 2484 Quirinal Ave (Nemira, 1996), Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, 1998), Cel mai înalt turn din Babylon (Nemira, 2002), Imperiul Marelui Graal (Diasfera, 2006), câştigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, Vindecătorul (Cartea Românească, 2008), Skipper de interzonă (Millenium, 2012), Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014), Iovik (Millenium, 2014), Eucronoza şi alte nuvele (Millenium, 2017), până la Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu, prima operă de ficţiune pe care a semnat-o cu numele său real. Romanul a fost nominalizat în 2018 la Premiile Observator Cultural, Premiile Radio România Cultural şi Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi.
În 2022 îi apare „Solomonarul”, care va fi lansat şi la Galaţi, în prezenţa şi cu intervenţiile autorului, vineri, 13 ianuarie 2023, la orele 19,00, la Librăria Humanitas Galaţi.
***
Pentru a aborda un subiect atât de delicat precum… Mihai Eminescu, fără doar şi poate cord al culturii române („omul deplin al culturii româneşti”, după cum considera Constantin Noica), nu se putea probabil om mai potrivit decât un chirurg toracic… scriitor. Cei mai mulţi îl cunosc ca Sebastian A. Corn, fiind unul dintre cei cunoscuţi şi îndrăgiţi scriitori de S.F., Mihai Iovănel considerându-l în „istoria” sa „unul dintre cei mai importanţi şi inovatori prozatori debutaţi după 1989, impus în fandomul science-fiction rapid şi agresiv, pe valul novator produs de săptămânalul Jurnalul SF”, nefiind „uşor integrabil unei tradiţii locale a literaturii datorită stranietăţii, complexităţii şi dificultăţii formulei sale, un mutant personalizat derivat din cyberpunk sau steampunk, forjat în siajul unor autori precum Philip K. Dick, William Gibson sau Neal Stephenson, cărora le adaugă referinţele unei tematici autohtone.”
„Solomonarul” are şi el stranietate, poate şi puţină dificultate, dar (şi) complexitatea, inteligenţa şi non-conformismul dinamic al construcţiei contribuie la captarea cititorului, prins în mrejele unui roman care ar fi al „unei revoluţii fără început şi sfârşit”, după cum se promovează volumul încă de pe coperta I, pe coperta IV fiind prezente următoarele rânduri: „Două planuri, unul din secolul al XIX-lea, celălalt din prezentul secolului al XXI-lea, se împletesc în nişte circumstanţe extraordinare. Emin şi Max Murgescu, zis Macu, un soi de afacerist obsedat de Eminescu, se caută continuu prin timp şi spaţiu. Iar straşnica jurnalistă Louise e centrul de greutate în această tatonare fără sfârşit. Coincidenţele răsar parcă de nicăieri, contextele istorice şi socio-politice capătă profunzime, crizele şi corupţiile se adâncesc, măştile cad încet-încet, iar solomonarul nu face decât să strângă menghina şi mai puternic. Solomonarul, noul roman al lui Florin Chirculescu, o carte-eveniment, pune reflectorul pe celălalt Eminescu, reuşind să-l umanizeze aşa cum niciun text nu a făcut-o până acum.”
Apropo de ultima remarcă de mai sus, ar mai fi cel puţin încă un caz literar în care Eminescu este personaj oarecum distopic, Florina Ilis, în „Vieţile paralele”, ca să nu mai amintim şi de Eminescu din „Graţia” regretatului Mircea Ţuglea.
Într-un fel, adevăratul personaj principal din romanul lui Chirculescu este Louise, pe care o vom întâlni şi într-un fel de viitor al unui al treilea plan, poate asemănător cu prologul la o societate similară celei din Matrix. Louise, un fel de urmaşă a lui Eminescu, şi biologic, dar mai ales din punct de vedere al jurnalismului asumat aproape cu eroism. Dar viitorul, cu „Enclava” sa (care permite „întinerirea”, pentru cei cu posibilităţi, evident), este abia schiţat, „politica Enclavei”, ţinând cont că este şi un fel de roman politic - anti-politic, făcându-ne să zâmbim, fiindcă ea este „pas cu pas” (p.329)...
Tot pe coperta IV este acelaşi… Iovănel: „În literatura română de azi, Solomonarul este un obiect fascinant. Roman istoric şi roman al actualităţii, roman despre Eminescu şi roman despre zonele de turbulenţă ale lumii contemporane, roman despre obsesiile naţionale şi roman gândit la o scară planetară, roman plin de idei şi roman traversat de aventuri şi conspiraţii, roman realist şi roman fantastic, roman cu o arhitectură riguroasă şi roman deschis explorărilor ca o cutie misterioasă, Solomonarul activează portaluri pe care literatura română nu le-a cunoscut până la Florin Chirculescu.“
Eli Bădică, care va fi şi ea prezentă la lansare, coordonatoarea colecţiei n’autor, unde a apărut cartea, precizează pe una dintre clapete:
„Documentarea minuţioasă şi erudiţia se contopesc cu ficţiunea, realităţile particulare se toarnă într-o formă universală, fie că sunt surprinse în prezentul foarte apropiat, în trecutul ceţos ori în viitorul glamorous, viziunea realistă se declină în sute de nuanţe, dar şi în inserţii fantastice, ştiinţifice, culturale, pop ş.a.m.d., stilul inconfundabil al scriitorului – frazarea rafinată, decupajul, oralitatea, interferenţele, naturaleţea şi uşurinţa cu care jonglează cu toate acestea – se imprimă pe fiecare pagină. Grosso modo, Solomonarul are o complexitate narativă năucitoare. Deschide multe uşi. Iar după acest tur de forţă, cititorul şi-l va aminti pe Eminescu altfel. Şi nu doar pe el.“
În spatele personajelor şi onomasticii sunt de „recuperat” personalităţi… reale, vă veţi amuza redescoperindu-le, cert este că istoria recentă este, de fapt, rescrisă, ca într-o ucronie, vechiul îndemn, apropo de revoluţii, „Azi în Timişoara, mâine-n toată Ţara!”, devenind, subliminal oarecum, „Azi în România, mâine-n toată Lumea!”
Ca într-un thriller sau roman-cult amintind oarecum şi de „Codul lui Da Vinci” sau de mult mai rafinatul „Pendulul lui Foucault”, avem de urmărit şi de găsit şi un caiet misterios al lui Eminescu, o piatră de tanzanit, Eminescu poate este şi el, cumva, un solomonar (motiv să vă întoarceţi la mitologia lui Romulus Vulcănescu!), cert este că el nu moare la 1889 şi îl vom regăsi actor şi în timpul războaielor „civile” de după Revoluţia bolşevică din 1917, prieten cu întemeietorul Serviciilor de Inteligenţă româneşti, misteriosul Moruzov, ba îl vom avea şi membru activ al reţelelor de socializare de pe internet, ca să nu mai spunem că în anul 1894 este la Buenos Aires sau Ţara de Foc, iar în alt moment este prin Africa…
Din multe puncte de vedere, este un roman curajos, îndemnându-ne (şi) la luciditate (a interpretării operei jurnalistice a Luceafărului literaturii):
„Editorialele lui din Timpul erau citate după cum voia fiecare: patria în pericol, ne înghit ruşii, ziceau oamenii lui Zelea; corupţia ne distruge, politicienii îşi văd doar de interesele lor, ziceau comuniştii; jidanii conduc lumea, aşa a scris Emin, proclama dreapta, pe când bolşevicii decretau că sistema partidelor e un eşec, după cum susţinuse acelaşi Emin. La Iaşi, se trăia între „de la Nistru pân-la Tisa tot românul plânsu-mi-s-a” şi „copiii săraci şi sceptici ai plebei proletare”; oamenii se luau cu japca pe străzi, studenţii îşi băteau profesorii, ţăranii deveniseră fiare, muncitorii zdrobeau; într-o parte se ridicau steaguri roşii, în cealaltă se înălţau cruci. Ţara? Hai că vedem mai încolo. Patrioţii? Ucideau pentru românism. Curajul? Gaşca ţinea loc de bravură.” (p.526)
Desigur, scriitorul este lucid. Îl citează pe Isaiah Berlin (printr-un personaj, ambasador parcă): „Discursurile nu rezolvă nimic, azi fiecare înţelege cum vrea acelaşi cuvânt.” (p.523) Şi un alt personaj, care ne readuce aminte că şi în cazul romanelor este vorba tot de limbaj (o obsesie şi a lui Chirculescu, de-a lungul timpului), pune accent pe Adevărul crunt al… ideologiilor (şi rolul nefast pe care-l pot avea, criminal aş putea spune): „Chiar nu-şi dau seama că limbajul e un teritoriu pe care-l vom apăra cu preţul vieţii?” (p.566)
